Interviu cu Andy Horwood, UK
De ce sunt picioarele diabetice prea rigide?
Picioarele diabetice sunt prea rigide în primul rând, din cauza modificărilor patologice apărute la nivelul țesuturilor conjunctive precum fascii, ligamente, tendoane, aponevroze, septuri intramusculare, inclusiv țesuturile conjunctive dintre fibrele musculare. Aceste modificări sunt cauzate de fenomenul de glicare avansată asociat diabetului. Îmbătrânirea naturală reduce nivelul de colagen și astfel dezvoltăm riduri la nivelul pielii și ne rănim mai ușor ligamentele și tendoanele odată cu înaintarea în vârstă. Cu toate acestea, în prezența unor niveluri ridicate de glucoză serică procesul de îmbătrânire în țesuturi este accelerat.
Ce ne puteţi spune despre managementul energiei în timpul mersului?
Pentru a trăi, corpul trebuie să fie capabil să gestioneze energie, de exemplu, dacă mâncăm mai multă energie decât consumăm, ne îngrășăm și acumulăm mai multe depozite de grăsime în țesuturi. Dacă folosim mai multă energie decât consumăm în dietă, pierdem în greutate. Studiul energiei, în orice sistem, este cunoscut sub numele de energetică. Studiul energeticii în mers este foarte util pentru a înțelege dacă un pacient merge, aleargă bine sau nu. În esență, din cauza presiunilor evolutive, locomoția animalelor trebuie să fie mult mai mică în energie decât sursa de hrană. Astfel, fiecare animal tinde să se miște într-un mod economic adecvat, ceea ce este valabil şi la oameni.
Când vorbim de mers, ne referim la eficiență și energie...
Mersul consumă energia musculară, dar creează și energie prin mișcare, pe care o numim forță (masa înmulțită cu accelerația). Prin urmare, atunci când mergem sau alergăm, trebuie să gestionăm energia musculară, energia utilizată în fiziologia mișcării (respirație, circulație etc.) și energia mișcării cauzată de interacțiunea cu gravitația. Astfel, când lovim prima oară pământul cu piciorul, avem energie de accelerație (din activitatea musculară și/sau gravitație), provocând un impact brusc cu solul. Acest eveniment brusc de frânare este ca și cum ați provoca un accident de mașină intenționat! Cu excepția cazului în care energia este dispersată, oamenii din interiorul mașinii vor simți toată forța energiei de impact. Mașinile sunt proiectate să se plieze sau să se deformeze la impact ... și acest lucru absoarbe sau disipă energia în procesul de deformare a materialului. Dacă toată energia este disipată de mașina care se pliază la impact, pasagerii vor fi salvați.
Ce înseamnă „disiparea energiei” în mers și alergat?
Oamenii folosesc și ei tehnici de disipare a energiei, astfel încât energia de impact să nu fie transferată în țesuturi, deteriorându-le. Flexăm șoldul și genunchiul la impact astfel încât, acestea să deformeze alinierea piciorului, permițând mușchilor care rezistă acestor mișcări (gluteus maximus la șold și cvadriceps la genunchi, de exemplu) să acționeze ca amortizoare cu arc. Mușchii și tendoanele disipă energia prin mișcare. Dacă preluăm impactul prin călcâi, folosim dorsiflexorii gleznei pentru a absorbi ceva energie, iar dacă aterizăm pe antepicior, atunci folosim flexorii plantari ai gleznei. Avem chiar și “airbag-uri”, cu grăsime, pe călcâi și pe antepicioare pentru a absorbi și energia de impact (tampoanele de grăsime plantare).
Ce ne puteți spune despre rigiditate și adaptabilitate la complianță?
Există un echilibru între energia pe care o disipăm pentru a proteja țesuturile și cea pe care o putem stoca pentru accelerare, ceea ce neagă necesitatea de a genera mai multă energie pentru accelerarea de pe picior. Mersul este mai bun pentru a menține un echilibru mai strâns între energia pierdută și energia stocată decât alergarea, deoarece energia de impact a alergării este foarte periculoasă și necesită o disipare amplă. Astfel, la impact, ne flexăm șoldurile și genunchii mai mult, pentru a disipa impactul mișcării mai repede. Am petrecut ultimii 5 ani lucrând la o carte de biomecanică care ajută la explicarea acestor lucruri. Cu toate acestea, există patru tehnici primare pentru schimbarea țesutului și a complianței structurale la nivelul membrelor inferioare. Prin modificarea alinierilor articulare, ajustăm nivelurile de complianță sau rigiditate ... la picior, articulațiile extinse tind să le rigidizeze (amintiți-vă că dorsiflexia gleznei este extensie), iar contracția musculară comprimă articulațiile laolaltă, rigidizând articulațiile picioarelor și ale membrelor. Țesuturile biologice sunt viscoelastice și, prin urmare, au o serie de proprietăți interesante. Se rigidizează atunci când se întind mult, dar se întind foarte ușor la solicitări inițiale de încărcare și, de asemenea, se comportă mai rigid atunci când sunt încărcate rapid. O mare parte din acest comportament se datorează colagenului. Picioarele au, de asemenea, o structură de boltă, care își poate schimba forma. Când îl răsuciți în sus, se rigidizează, când îl aplatizați în jos, devine mai flexibil ... dar cât de mult se aplatizează are legătură cu întinderile, cu țesutul conjunctiv, astfel încât mai multă aplatizare a piciorului poate rigidiza piciorul. Evident, condiții precum laxitatea ligamentară joacă, și ea, un rol important în toate acestea.
Care este definiția pronației?
Aș defini pronația ca asumarea unei poziții predispuse. Pronație anormală, pronație excesivă, suprapronație sau hiperpronație sunt termeni cu o utilizare istorică îndelungată, atât în terminologia medicală, cât și în cea a cercetării, referitori la o mișcare anormală a piciorului. Acești termeni sunt utilizați în mod obișnuit ca etiologie cinematică potențială pentru a explica apariția mai multor patologii ale membrelor inferioare și ale piciorului. Cu toate acestea, în ciuda acestei utilizări pe scară largă, nu există o definiție clară care să explice ce înseamnă termenii pronație anormală, excesivă, suprapronație sau hiperpronație. Fără o definiție strictă, utilizarea acestor termeni ca explicație patomecanică a leziunilor denotă o lipsă evidentă de claritate și nu are sens în ceea ce privește capacitatea de a distinge ce mișcare ar putea avea nevoie de intervenție clinică. Este puțin probabil ca hiperpronația să poată primi o scară cantitativă, deoarece anatomia și activitatea individului modifică intervalul necesar de pronație în picior astfel încât, termenul să poată fi folosit într-un mod cât mai precis și să se evite confuzia existentă în prezent atât din punct de vedere clinic, cât și în literatura de cercetare.
Material realizat cu sprijinul Medical Business: www.medicalbusinesspress.com
Înscrie-te la Școala de Vară în Neuropatie Diabetică și Picior Diabetic 2024